Реферат: Introducere /на латыни/

Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale ştiinţei juridice, în general, şi abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.

Acum să facem unele precizări terminologice privind noţiunea de metodă, metodologie ş.a.m.d.

Cuvântul metodă vine de la grecescul “methodos”- cale, drum, dar şi: mod de expunere. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologia. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.

Metoda – priveşte fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodă individuală).

O metodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însăşi obiectul cercetării ştiinţifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice – generala, particulara, individuala – se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legături dintre general şi particular, dintre parte şi întreg, dintre proces şi moment, etc.[1]

O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.

Aşa deci, arătăm că prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.

Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.

Noţiunea metodologiei juridice

Ştiinţa dreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelor gândirii obiectului său.

În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei şi sociologiei juridice.

Preocupări de definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetării ştiinţifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică.[2] Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.

În ce ne priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[3]

Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conţinutul metodologiei juridice.

Raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.

Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.

Este de remarcat şi faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un “clasament valoric”, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.[4]

Metodele cercetării ştiinţifice juridice

A. Metoda logică

Cunoaşterea pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Există pentru deducţie un ananke stenai – inducţia, şi prin urmare, experienţa.

Conceptele matematice – scrie Wundt – rezultă din raportul abstract ale formelor intuiţiei şi reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă intuitivă. Jurisprudenţa scoate scoate conceptele ei din relaţiile cele mai complicate ale comerţului uman şi ale comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea mai simplă din toate ştiinţele, iar jurisprudenţa, cea mai complicată.

Deducţia în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu întâmplător, Ath. Joja consideră că “tehnica juridică şi retorica sunt o altă obârşie a logicii”.

S-a discutat îndelung în legătură cu existenţa logicii juridice ca o logică raţională. În literatura de specialitate din ţara noastră, puntctul de vedere asupra poziţiei logicii în sistemul ştiinţelor logicii juridice, în sistemul ştiinţelor logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative, iar profesorul Petru Botezat recunoaşte aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica juridică) şi mai puţin ca un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaştere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creaţie în drept.

Indiferent de poziţiile exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski, defineşte astfel logica juridică: “ Studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acestuia adică în toate operaţiile ei intelectuale pe care le efectuează în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la specificite de la logique citat de Gh. Mihai “Elemente constructive de argumentare juridică, Academia Bucureşti , 1982, p. 21)

Având în vedere modul în care acţionează norma juridică asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva – prin permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula următoarea schemă deontică a funcţionării normei:

conţinut

- variabilă indivizibilă pentru agentul acţiunii;

- variabilă propoziţională pentru caracterul acţiunii;

- variabilă propoziţională pentru caracterul condiţiilor;

- un factor deontic.