Реферат: Notiune de putere de stat si putere politica

Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;

Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;

Integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile;

Fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic;

Fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.

În acest document s-a precizat de asemenea că toate statele se bucură de egalitate suverană, că ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membre egale ale comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altă natură.

Teorii contemporane privind suveranitatea

Înţelegând suveranitatea ca puterea absolută nelimitată de nimeni şi de nimic ce se exercită exclusiv şi independent de către stat, mulţi autori contemporani au argumentat, după caz, caracterul permanent al suveranităţii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând că păstrarea suveranităţii statelor are consecinţe nefaste asupra colaborării acestora, asupra climatului internaţional. Au fost şi sunt susţinute puncte de vedere care repudiază suveranitatea, considerând-o “o sursă a nesiguranţei şi a răului”, un obstacol în calea dezvoltării relaţiilor dintre naţiuni, un concept învechit care creează dificultăţi de netrecut şi confuzii în sfera dreptului internaţional, un concept “greşit” care ar trebui azvârlit, renunţarea la suveranitate fiind considerată ca o cale de menţinere a păcii ca un mijloc de a facilita libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor. Unii autori contemporani refuză sau evită să utilizeze această noţiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, arată că o astfel de putere se manifestă la toate eşaloanele – stat federal, canton, organisme regionale şi comunale – dar nu are aceeaşi natură “la nivelul naţiunii se va spune că este suverană sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune că puterea de constrângere a Elveţiei depinde imediat de dreptul internaţional”. Ori din afirmaţia de mai sus două idei se impun prioritar:

Noţiunea de suveranitate s-a demonetizat de aşa natură încât nu merită să mai fie utilizată;

Puterea de constrângere a unui stat este subordonată dreptului internaţional.

Dacă multe concepţii converg către negarea totală a suveranităţii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conţinutului acesteia, a creării unei concepţii în care se va ţine cont de deosebirile care există între faptul “de a avea” suveranitate şi faptul “de a o exercita”, între suveranitate “în sens politic” şi suveranitate “în sens juridic”, ajungând astfel, la ideea competenţelor statului în favoarea unor organisme internaţionale.

Pentru prima orientare – monistă – concludent este după părerea noastră, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). În concepţia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibilă sau obiectiv discernabilă dintr-un obiect real , ci din contră condiţia de care depinde o ordine normativă supremă care, în validitatea sa nu se deduce din nici o altă ordine superioară”. Această idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înţeleasă, trebuie analizată în lumina doctrinei sale – “doctrina pură” – a dreptului înlăuntrul căreia dreptul este conceput ca un eşafodaj de norme – de acte juridice (normative şi nenormative) – subordonate din treaptă în treaptă până la norma fundamentală (o normă ipotetică), iar statul ca ordine juridică subordonat ordinii internaţionale. La Kelsen deci sistemul de drept naţional îşi găseşte validitatea în sistemul de drept internaţional, ceea ce conduce la concluzia că între aceste două sisteme nu poate exista decât o unitate perfectă. Singura concepţie posibilă – după el – este cea monistă. Examinând cele două construcţii posibile – monistă cu primatul dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptului intern – afirmă că am fi liberi să alegem între ele, pentru ca apoi să ajungă la concluzia categorică a subordonării dreptului intern faţă de dreptul internaţional.4

În acest sens este semnificativă definiţia pe care o dă statului şi anume “statul … se defineşte ca o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate spaţial şi temporal subordonată direct dreptului internaţional şi eficace în ansamblu şi în mod general”.

Astfel, pornind de la teza potrivit căreia dreptul internaţional determină sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesităţii “eliminării dogmei suveranităţii”.

El cere să se renunţe la suveranitate arătând că statul nu are o competenţă exclusiv în problemele naţionale. Nu există probleme – precizează el – care să nu poată fi reglementate de dreptul internaţional, dar există probleme care pot fi reglementate numai de acesta.

Observăm că H. Kelsen are o viziune “mondialistă” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridică internaţională cuprinzând toate ordinele juridice naţionale, dreptul internaţional transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.

Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât să reflecte mai fidel şi mai exact realitatea – este foarte greu de făcut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politică şi suveranitatea juridică, ca cele privind “suveranitatea relativă”, “suveranitatea competenţă” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiţiei competenţelor şi ajunge la concluzia priorităţii dreptului internaţional, demonstrând necesitatea transferării unor atribuţii din competenţa statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internaţionale. Korowicz, la rândul său, propune înlocuirea termenului de suveranitate înţeleasă “în mod absolut” cu cel de “suveranitate relativă”. El argumentează ideea suveranităţii relative pornind de la situaţiile reale în care suveranitatea este supusă la tot felul de limitări. În acest sens arăta că suveranitatea poate fi limitată şi prin simpla încheiere de tratate internaţionale, deoarece au drept consecinţă restrângerea libertăţii de acţiune a statului. De asemenea face o deosebire între suveranitatea propriu-zisă şi exerciţiul ei, arătând că suveranitatea nu poate fi abandonată dar exerciţiul ei poate fi restrâns – virtual … fără limite.

La aceste două orientări, din care uneia îi este specific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singure suveranităţi, iar celeilalte ideea subordonării directe a dreptului intern faţă de cel internaţional se adaugă o a treia, care are drept caracteristică faptul că neagă suveranitatea “de fapt”, am spune noi, adică se referă la “ceea ce este” azi suveranitatea statului şi nu la ceea “ce trebuie să fie”. Pornind de la unele constatări realiste cu privire la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, unii autori trag concluzia că noţiunea de suveranitate “îşi pierde orice semnificaţie”. Astfel, M. A. Kaplan spunea că ceea ce caracterizează în prezent viaţa internaţională este dominarea acesteia de către statele mai puternice, conducerea ei după un sistem bipolar, în care suveranitatea statului îşi pierde orice semnificaţie sau, oricum, este mult “restrânsă” prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemănător vede lucrurile şi G. Schawrtzenberg, care arată că suveranitatea deplină aparţine doar câtorva state mai puternice, celelalte înscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forţă.

În condiţiile actuale caracterizate prin amploarea mişcărilor revoluţionare din ţările din centrul şi estul Europei, ţări care au părăsit calea comunistă de dezvoltare şi s-au orientat spre dreptul constituţional clasic, poziţia faţă de suveranitate se diversifică şi mai mult. Remarcăm astfel în Europa, dar nu numai:

O tendinţă de internaţionalizare de integrare economic, culturală, politică etc. şi, pe cale de consecinţă, de creare sau reactivare a unor organisme interstatale care exercită atribuţii ce anterior aparţineau statelor suverane.

O tendinţă inversă de dezmembrare a unor state de regulă statele federale şi de formare a unor state noi independente.

Prima tendinţă este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelor bogate. Ea poate fi ilustrată printr-un exemplu recent: semnarea la Luxemburg, în octombrie 1991, de către ţările C.E.P. şi A.E.L.S. a unui acord privind crearea în 1993 a unei vaste zone a liberului schimb. A doua tendinţă este specifică statelor din răsăritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania, Letonia, Estonia etc., unde alte state luptă pentru independenţă, unde Basarabia prin referendum şi-a declarat independenţa. În aceste condiţii credem noi, atitudinea faţă de conceptul de suveranitate se va schimba radical.

Concluzii

Orice societate, oricât de primitivă, trebuie să dispună de o anumită organizare şi distribuire a puterilor, chiar şi pentru elementara funcţie a conservării ei. În acest sens Balandier consideră că puterea va fi definită ca rezultând, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o ameninţă cu dizolvarea. Nu există forme de agregare socială şi activităţi umane mai complexe care să fie lipsite de putere. Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând prin prisma importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăţi. Dar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin prisma faptului că orice societate globală este în legătură cu exteriorul, are legături cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea.

Formele puterii pot fi desigur foarte variate, dar nu se poate imagina absenţa totală a oricăror forme de putere, fără a presupune dezagregarea structurilor societăţii. Rolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acestora. Argumentarea necesităţii puterii, Robert Bierstedt preciza: trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele …. Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura, fără putere nu există nici o organizare şi nici o ordine ”.

Referindu-ne la putere trebuie să facem o distincţie între puteri … în general puterea politică şi puterea de stat, probleme ce sunt adesea confuz tratate în literatura de specialitate.

Când spunem “puterea ca fenomen social”, facem o deosebire între:

Relaţiile de “conducere-supunere” (sau de “dominare-subordonare”), bazate pe capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrângere, după caz);

acea calitate a personalităţii umane de a putea face ceva, adică puterea în sens de putinţă, forţă, tărie;

În acest sens de un real folos ne este distincţia făcută de unii specialişti în Franţa între “puissance” şi “pouvoir”. Astfel de exemplu M.Prelot susţine că puissance ” este echivalent cu potenţia (autoritate naturală şi personală), iar pouvoir cu potestas (autoritatea construită magistratura).

Ceea ce are primordial în vederea dreptului constituţional când analizăm puterea este primul sens , cel de relaţie între două subiecte inegale, relaţie în virtutea căreia un subiect de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii şi de a asigura îndeplinirea lor. Acest fapt, însă, nu determină înlăturarea sau neglijarea completă a celuilalt sens, de putinţă forţă tărie pentru că puterea politică este deţinută şi exercitată de oameni, iar de calitatea lor depinde calitatea şi eficienţa deciziilor luate.